zilele-mi stau să moară iubitele mele sunt plecate la oaste
și mi-au lăsat câte-un țânc
în creier din care mușcă din ce în ce mai înfometați

e prea mult urlet pentru prea puține păcate

cu buzele întinse a plasă
mi-au săpat în craniu o agora
în care din când în când se autoaprind
ca niște foi de tutun

sau pentru că e departe Marea de Azov
se aruncă-n canale șiroaie

unde erau coapsele femeilor adânci
sunt covoare de gene sunt coasele armatelor cinice
au armuri de cenușă peste urmele lor scrie M. -
I. lângă N. ca un lanț peste poartă

cui barul de noapte e acum o episcopie
și versetele iau locul limbilor când murim
preotul ne cântă despre sfinte din cărți

ele gem de unde sunt plecate alerg
în genunchi și coate lucesc
am oasele împrăștiate și creierii a duși
de spate cară câte un copilaș
încă sorbind cu ventuze lapte din căile lor