Ploaia udă pomi și ziduri, bate un vânt,
frunzele de diverse culori parcă-s mute,
stau și mângâi cu blândețe un pământ,
pe cărarea pe care tata stă să mă asculte.

Se plimbă prin iarbă frunzele uscate
furate de un anonim din ramuri,
ochii-s deschiși dar nu văd prea departe,
pe bolta de amintiri stau icoane-n geamuri.

Un zbor de cocori ne lasă umbre șterse,
strunele și trilurile par bolnave,
se caută numai vindecări perverse,
au murit și rimele cu acorduri grave.

Toamna ne mângâie cu frunze pe alei,
când o ploaie ne unește lacrimile,
ne pune pe sărut un parfum de tei,
iar un cuvânt ascunde toate patimile.