așa e, Prietene care te apleci asupra cuvintelor mele
am vrut cântecul care sacralizează totul
dar nu m-am ales decât cu strigăte
din orbitele mele încă ies flăcări
și cică să compun imnuri prolixe pentru-a intra în grațiile tuturor

măcar de-am fi putut distinge numele zeilor
să ne rămână mai mult de o zi în memorie
însă erau numai sunete pe care nu aveam a le-nțelege
iar sensurile lor acum atârnă greu de capetele noastre

așa e, Prietene, rare îmi sunt festinurile
rareori ne întâlnim
evenimentele mele sunt cărțile mele nescrise
încă un semn și încă un strigăt
și-n loc de viață numai cuvântul viață
și eu abia un nume silabisind în șoaptă
o glorie sluțită
și totuși mai aflăm unul de altul
și totuși odată cu strigătul meu
apare o breșă prin care să respiri