Ce gînd îmi pare noaptea și-o destramă
Să te aștept pe la apus de soare
Cît frumusețea ta încă mă cheamă
Mă mai revoltă încă o eroare.
Degeaba oameni degerați de vară
Trăiau iubind și soarele curat
Te-am scos din mintea mea încet afară
Ca drumul să răzbată ne-ntinat.

Mă mai apasă trist și derizoriu
Tot ce rostește gîndul de departe
Și-apoi îmi spui mințit și provizoriu
Că ai să mă iubești pînă la moarte.
Plutea în cer ca o enigmă sfîntă
Tot aurul de sînge purpuriu
Și vorba-mpotrivirii mă încîntă
Un adevăr rostind. Dar prea tîrziu.

Sub răbufnirea sîngelui ce curge
Azi mi te-ai da odată și-nc-o dată
Și timp se trece și prin noi se scurge
Credința tinereții sfărîmată.
Te-a revoltat condiția-mi pustie
Și tot m-ai afundat pînă la gît
Și-ai plîns cînd vînturi începeau s-adie,
Ca să rămîn cu drumul meu și-atît.

Jurasem să clădim ca o minune
Din sărutări și gînd de primăvară
Palat de nemuriri. Dar viața-mi spune
Că totuși ești, rămîi, o piatră rară.
Pentru războiul pașnicelor arme
Mai răbufnește sîngele din noi,
Dar sentimentu-mpărtășirii doarme
Și plînge unul pentru amîndoi.

În sărbătoarea anului de mîine
Smulgîndu-te condiției de cinste,
Mi te-ai mai da ca osul unui cîine
Pentru etern, cu visurile triste.
Ne mai cerșim cu gura-nsîngerată
Spre a ne mai certa, de-om fi cîndva.
Și pentru sărbătoarea minunată
Mi-e gîndul răvășit pe undeva.