Cineva mai locuia în mine. Îmi lua
locul în serile scrâșnite și-mi tatua
privirile cu ocheade reptiliene,
cuibărite în gulerul somnului. Uneori
o mai vedeam pe ea și ce mi-ai făcut,
îi întrebau ochii, sprijinindu-și uitătura
de alt cer, lungit rece între noi.
Înghițeam cu noduri reproșul, lipit
amar de cerul gurii. Nu-mi aminteam
nimic, o derută unghiulară îmi răsturna
valorile și-mi striveam între dinți
nedumerirea cu gust de mere coapte.
Ce să spun? Că altcineva îmi zgâria
nopțile și-mi răsturna pasul lipit
de realitate? Că mă trezesc în ceasuri
de dulce rătăcire, când soarele ar trebui
să-mi lumineze cerul, dar eu sunt
furios? Ce să-mi spun?

***

Cineva mă locuia în lipsa-mi.
Cotrobăia cu mâini de gheață prin
culoarele nebotezate ale ochilor și-mi
întorcea paradisul pe roțile din spate.
Eram doar spectator la surparea lumii
și vedeam cum neinventate, cuvintele
se-nfig în limba descleiată. Sătul și
corodat, îmi plescăiam acidul în altă
parte și renunțam atunci la impozitul
pe clădirea pielii. Stăteam pe-acolo,
un rătăcit în șoapte de urlet, în numele
căruia se dărâmau bisericile trupului.
La nunta cu mine însumi lipsisem
totuși. Eram fugit cu naveta ultimilor
ani, rămasă-n pană pe burta neîntoarsă
a Cuvântului.