câteodată așa văd eu

în loc să țin două puncte
la capătul patului
și întrebarea, ca semn
la ușă,

mă leg de scaun
și-mi atârn filozofia
nu de peretele ce dă la stradă
ci de soba,
neîncălzită, veche de 100 de ani.

în spațiul rămas acolo
(între marginea mesei și minciună)
mă prind doar
de esența tabloului
de-l fac cu tine.