Acest poem începe numai din punctul mort
și nu are posibilitatea de a se termina.


doar pentru că am aflat că libertatea este atât de aproape,
suntem atât de singuri pe marginea gropii.
plâng unii pe-acolo… obișnuința, tradiția…
ce să faci? trebuie să accepți.
mai ales femeile, un tip special de sensibilitate…
își aduc aminte că uneori au fost înțelese.


câteodată, și eu mă gândesc la cât de absurdă este acea alunecare.
nu eu propriu-zis îmi dau seama, numai naratorul…
până la urmă, nu are nici un sens să tot tragi la rame,
nu afli nimic, îți muți doar direcția.
cel mult, o evadare…


omul, ca mașină făcută din sentimente, ligamente și sânge,
e un adevărat bolid pe niște drumuri albe, extrem de curate.


în urmă, rămâne să se constate istoria,
cu tot felul de aparaturi care măsoară impactul.