Ia-mă de brațe și aruncă-mă în nori
Prăpădește-mi fruntea sub cenușa strigătului-cuțit
Șoptește de sub masca de obiect contondent cuvinte-lamă în rafale
șoptește în rafale, șoptește în rafale, șoptește în rafale

copiii expulzați din atriul drept stau îmbrățișați în șanțuri
speriați, se strâng unul în altul pe frontul frunții-ncruntate
inocența repudiată de tine plânge-n suspine în mine.

Până și cerul s-a dus mai sus ca să nu transpară prin el negrul omenesc din tine,
Ca să nu vadă Dumnezeu smogul sufletului tău scuipând peste cerul meu,
Ca să nu vadă Dumnezeu ploaia acidă pe care mi-ai aruncat-o în ochiul inimii
Și care arde tot viul ce se cuibărea în obrajii mei ieri, alaltăieri,
Mâine – în ceea ce numește naiva din mine orizontul de ieri și de alaltăieri.

N-am să folosesc mijloace anti-poluare,
n-am să îți îmbib prezența în blesteme și uitare
am să caut umbrele și am să le transform in umbrele
feri-voi, astfel, ochiul meu de acidul averselor de la antipod de stele
feri-voi cerul meu de cupola de dioxid de carbon pe care ai așezat-o deasupră-mi
ca pe un capac deasupra fripturii de pui din fiecare duminică a noastră,
îl voi însenina și aburii nu se vor mai lovi de ziduri,

să nu-ți mai cânți imnuri mâine pentru că ai pus capac sufletului meu,
mâine să îți indoi privirea sub capacul meu de deasupra capacului tău,
mâine vei afla că azi am dat la o parte pământul sub care m-ai îngropat
și că, tot azi, am curățat calea până la stratul de ozon.

7 nov 2006