Fiecare urmă îmi cere să mă caut
Cum fiecare făptură
Se caută în sine pentru sine,
Degetele se împreunează la scris
Ca și cum Eu s-ar dezveli de Mine
Foaia albă, dar albă ca manuscris
Trădează voia bolnavă ce-mi vine
Cu cântec dulce de greu.

Orizonturile privite de la fereastra mea
Se cuprind în unul singur,
Când soarele peste noapte aruncă
O parte de lume
Mă descopăr fiind un singur genune.

Mă mai salvează cuvântul despre suflet din poem,
Pictat de sângele ființei mute,
Mai am dreptul, oare, să mă chem
Pe coli albe de prunc de cer?

Un clopot ce vine dinspre iubita mea mireasă
Îmi întoarce chipul către țărână.
Uitasem că învelit cu cerul îmi iau aripi
Din mormântul ce își strigă semnul
Împletit în Mine cu Eu-l.