Pe podgoria sânilor iubitei mele mă plimb desculț
Cum luna în dezordinea epigramică a cerului se plimbă
Și mă așez la umbra sfârcurilor sfinte
Sărutându-le și făcând plecăciuni mai multe.

Pe trupul ei de ceară și umbre îmi așez îndurerată carte
Și o desfac cum ploapele-mi dimineața
Îndepărtează orice noapte... mă apropii mai mult,
Mult mai mult de mijloc și de cuprins
În disperarea-mi indescifrabilă de vis.

Ca un ghem plin de cercuri ude
Părul ei își încleștează firele în degetele-mi de scânduri crude
Și mă ridic, mă revolt ca un faraon de piatră
Cerând să-mi fie adusă îndată
Femeia care a avut curajul să mă nască bărbat
Un fel de sânge neînchegat
Și să-mi scoată femeia de sub buzele-mi de vată
Cu tot cu podgoria ei plimbată...