O liniște absurdă
îmi învelește trupul
cu picături de ploaie
și simt cum timpul
se prelinge
până sub pleoapele mele
și cade într-un noian
cu plăpumi de scânduri
rămânând acolo

Lumina soarelui tomnatic
cu lanțuri de culoarea frunzelor
mă răstignește
în subteranele
lumii catedrale
pentru păcatul
de a fi privit în sus
într-o disperare certă

Cine să mă mai protejeze
între atâtea cercuri umblătoare
în care porumbeii
sunt hrăniți cu carne
de prunci orfani
într-o liniște de ploaie
cu pietre
ce se înalță piramidă