Din crânguri albe, vestejite,
Și poleite-n strat de brumă
Se-aude-un zgomot de copite
Sosește Doamna, Alba.

Sub cer senin, cu lună plină
Se-arată-n straturi de lumină
Sosind cu mare vijelie
Femeia ce nu vrea să știe

Nici plâns, nici bocete
Doar moarte ne-ntinată
Feciori din casă o să fure…
Ea morții e-nchinată.

Și mor pe capete feciorii
În sat e jale mare
Pe toți sătenii-i trec fiorii
Gândind la-a Doamnei cale

Și-n Sân’ Dumitru s-aprind focuri
Șapte fecioare-i cos cămașă
Feciorii jar azvârl prin locuri
Ca s-o-ndeparte de-a lor casă

Cămașa-i pusă-n cruce-n crâng
Și nimeni n-a s-o vadă
Pe Alba cum se-mbracă-n ea
În alt loc să purceadă…