stau întins deasupra unei viori nu te pot privi doar să-mi amintesc ochii tăi topind zăpada umerilor mei care n-au vrut să se întoarcă la tine/ călătorie în fața mea țipătul unei alte persoane/ al celui care este singur întins deasupra unei viori/ răstignind neuronii ca să-și mai amintească/ tabloul înserare de noiembrie un fel de cataclism suspendat deasupra herăstrăului neatingându-l dar continuând să pulseze/ până când vine noaptea și din noaptea aia răsare ceața care se răspândește în sunete și foame/ te vei îneca te vei îneca/ nu mai încerca nu te mai zbate/ pe aceeași stradă pe care mă îndrept căzând către casă o altă persoană urlă în fața mea//

mă îndrept către tine cu vioara pe spate e o iarnă de liniște a celor călduroși ca niște petale încinse/ ploaia care cade peste mine mă incendiază pe o jumătate de trotuar/ pe cealaltă parte sunt încă viu ca un pământ căutând să fac ceva să mă recuceresc ca să pot să te recuceresc/ și dacă nu-ți va plăcea taci și stai în mine/ probabil voi fi scorbura în care să te adăpostești când ești rănit/ ca un fulger eliberat din nori în vacarm în pământ/ și de acolo un sunet pulsând ca un telefon se prelinse în sufrageria unei după-amiezi//

sunt pasărea celui de pe urmă neon continuă să scrii dacă vrei să mai trăiesc în epuizarea tuburilor în infernul acut al băilor/ al bătăilor de inimi care nu se regăsesc călătorind într-o altă desprindere/ uneori fac un zbor de încercare iau vioara și mă arunc dincolo de mare/ de câte ori îți miros părul îmi amintesc de un nuc în care dormeam vara/ cu sunete cu aripi și cu păsări cu tot/ dar astăzi sunt numai strada pe care pășești când vrei să vezi cum este să stai întins pe spatele cald al unei viori//