mi-e drumul negru ochii îmi sunt mușuroaie de furnici
dincolo de valea aceasta în care spitalul s-a carbonizat mă așteaptă o noapte
poate ultima din această cale
mă reflect în geamul spălătoriilor de suflet ce fain parcă dincolo n-aș fi eu
oameni ce fel de oameni cum sunt oamenii
nu văd decât mușuroaie de furnici
nu aud decât urlete
chiar de-aș urla mi-ar zbura din gură lilieci și șoareci

ce bizar
oricât aș dori să mor așa de frică îmi e de moarte
oricât aș vrea să scriu sufletul refuză să-și deshidă porțile
lasă
unghiile mele tot cresc părul mi se încrețește
și ce dacă voi muri
ce bizar