Cortegiul alb de vânturi hibernale picură vag prin aer
Fragilă temelie la baza lui-veșnicul mausoleu
Al cugetărilor piedute-n prea-ncâlcitul galben caer
De întrebări fără răspunsuri, de-evlavios fără de zeu

Colindul vieții sună, răstălmăcind în drumu-i nemurirea
Prin fagurii de rouă închiși în spațiul atemporalelor esențe
Deasupra aripelor arse de astrul gol, e fericirea
Mascată în parada de sterpi profeți și decadențe

Revarsă cerul mort aceiași lumină înghețată azi
Sau stelele pământului mă trag iarăși în jos?
Sau poate e păcat, și nu mai poți să cazi
Sau poate a murit Căderea, lipsită de folos...

Nu-mi mai simt ochiul ce-mi zice să fug cât mai departe
M-am plictisit să mă ascund în lumi create prea grăbit
Nu mai pot fi mântuit nici pe Pământ și nici în altă parte
Iar Iadul meu este gândirea, regăurind Întregul, însutit.