Sunt exilat pe insula durerii.
Sunt singur, doar tristețea e cu mine
și-n barca șubrezită a tăcerii
îmi plimb debusolate, pale rime.
Nu-i decât timpul, dezgolindu-și anii
și înrobind la caru-i omenirea.
Pe-aleea vieții înfloresc castanii,
iar Dumnezeu și-a re-nceput Zidirea.
Și parcă simt c-am adunat în suflet
durerea surdă-a-ntregii omeniri.
Jilavă-mi pare liniștea din cuget
și lâncezeala ultimei iubiri.
Și-o să-mi port crucea astfel pân' la capăt,
și-o să dispar în marele neant.
Un bob de spumă, argintiu și searbăd,
am fost, nici Shakespeare și nici Kant.