prin
crengi-ndoite de asprimea iernii,
surâsul
abia schițat al lunii
alunecă
printre suave sunete de flaut
în ochii
încercănați,
ai celor dragi,
plecați de-acasă
pe-o cale neintoarsă.


la poarta casei mele o clipă s-a oprit să numere talanții din clepsidră:
“ oriunde te vei duce în lumea asta mare-
in serile senine,
urâtul gând voi alunga.
și capul,
când vei pune pe-oftatul zilei truditoare,
îți voi trimite din sfintele palate
lumina adevărată-care nicicând nu piere,
întrupată…
în țesătura unui vis de mângâiere."


când vântul suflă pulberea de stele,
sfioasă dă perdeaua la o parte…
în inimi să privească.

sprânceană arcuită
absoarbe acum tăcerea…
adormită pe
buze languroase de...
mușcate.