Plînge copacul. Lacrimile lui coboară pe pămînt
cu pași ușori, de înger.
Clipa e grea și nesigură -
ulcior cu miere pe capul unei femei
părăsite. Tu rîzi.
Rîsul tău clatină sîmburii în măr
ca la-nceput. Apoi e liniște, femeie,
n-a fost să fie decît un foc rece, neutru.
N-a adunat împrejurul lui nimic,
nici n-a îndepărtat moartea.
Doar amintirea a rămas să plutească
pe ape - lumînare aprinsă
în coajă de nucă.
O va găsi un copil
și o va ocroti,
la piept,
ca pe un pui
abia ieșit
din găoace.