Câteodată mă trezesc cu iarna despicată-n falduri
Îmi caut pașii în mâini intinse de pustnic
Și constat veacul ce și-a petrecut pe lângă-mi
Singurătatea

Câteodată mă trezesc așteptând corăbii
Singur, în fața farului singuratic
În timp ce valuri dezgroapă trupuri scrise de un timp
Ce și-a uitat propria rațiune de-a fi

Câteodată mă arcuiesc o literă
Aplecată sublim spre disperare
Și pe drum nu mai e nimeni să-mi audă cântul
Strâns smochin în mii de palme răstignite

Acum m-am închis astru
Atârnând de noaptea de purpură
Pe mantia lumii, timpul stinge stele
Și aprinde iluzii
Numai eu mă pierd tâmplei
Pe care omenirea și-a semnat
Disperarea.