Sângeră vișinii alb,
sub secera lunii triste.
Din stelele stinse,
arcași necunoscuți
îmi trimit săgeți otrăvitoare.
Prefăcut, îngerul morții,
imită glasul mamei,
strigându-mă pe numele mic,
încercând să mă prindă.
Oare cum crede el,
că eu aș putea confunda
dulcea chemare a maicii mele,
chiar dacă a trecut de mult pragul veciei,
și n-am mai primit vești de la ea?!
Ce dacă nu i-am mai auzit vocea?
Mai există și glasul sângelui,
asta trebuia să știe prefăcutul.
Cineva mi-a lăsat o aripă
pe umărul stâng! Este el
regele sufletelor stinse.
Ah, cât de trist este că trebuie să plec!
Cu bine frate mesteacăn!