Ne îndoiam ca plopii ăia fără culoare
până când ploaia se instaura în noi cu trâmbițe și surle

și ce să mai spunem cu gurile pline de apă
cu buzunarele insuportabile în care mai deslușim ecoul
disimulărilor cotidiene

Era ceva în noi ca o cârpă
Un cer bolnav ne murdărea umerii