O cum mai scârțâie sticloasa zăpadă
sub roțile Carului Mare.
Oare cine să fie vizitiul acelei troice
plecate ca de fiecare dată,
spre o țintă necunoscută înfriguraților?
Iată, gerul de noapte se întețește,
Ursa Mare mormăie pitindu-și puii
în blănurile calde,
Cloșca-și acoperă bobocii sub aripi,
timp în care îngerul morții
își așterne culcuș în cugetul meu!
Ah, cum mai șuieră viscolul nopții!
Luna, lupoaică flămândă,
spulberă stepa cerului vânăt.
La geamul meu,
o haită de oameni
cer jertfă de sânge
pentru un zeu necunoscut!