Un ultim început


Lipsesc din mine iazurile versului, dulce imprimantă apă,
Am rămas pe-un lac de mâl adânc și plin de ceață ,
Așa-ncep să mă rog, zâmbesc în ochi închiși când mă separ de viață
De răni negre albi fluturi se ating, din sângele bolnav un negru cal se-adapă.

Cobor pesemne de pe-un eșafod, într-un altar ce-mi șterge ridul,
Și inima îmi cântă și-aruncă cu flori spre lună, cer și soare,
De-am fost veșnic călător, am plâns și-am râs cu nebunie
Am ajuns tăcând uitat de vorbe, în mii de cuvinte mă văd înecând.

Pe-o parte sunt noapte,pe-o parte sunt zi când mă-nchin…
Mă racoresc din amândouă, mă privesc și spun că nu sunt eu,
În schimb mă prefac în ce-am vrut și ce n-am vrut, deodată ,
Sunt eu, nimic-linia cu cer și cu pământ de care vorbeam visând, când eram mic…