mă paște viața ca pe-un verde crud
îmi ticăie în piept un anticeas
se năruie statuile din Sud
când vă-ntâlnesc așa... a bun rămas

acum v-aș înțelege dar nu pot
sau nu mai am deplin încredințarea
că mânzului superb cu umed bot
voi, nu-i veți otrăvi, la fel, mâncarea

nu îndeajuns, cât să-l vedeți cum moare
ci doar mirat de-un junghi care-l sfâșie
se va topi încet de pe picioare
iar voi, îl veți târî-ntr-o noapte-n vie

în anul următor printre ciorchini
s-or auzi la ceas târziu, suspine
când strugurii vor fulgera lumini
și voi vă veți ascunde prin ruine