Mirarea mă țintuiește mai aprig
decât mintea mea i-ar permite vreodata.
Te vad în clepsidra albastră
și mă mișc încontinuu
pentru a nu pierde definitiv o ultimă imagine
cu tine.
Visez sau nu, contează mai puțin,
ceea ce contează e că pot să visez...
sau nu.
Cosmosul se revarsă prin
găicile mele prea strâmte pentru a-i reda lumina.
Încerc, dar atât!
Mizez în continuare pe lumina
închisă între pereții mei vii
și singurul vizor prin care pot
să mai arunc câte-o privire afară este retina.
Retina pe care de mult nu o mai pot dezlipi de tine.