că oamenii aceștia trec și nu înțeleg nimic din strigătul meu nu e îndeajuns
nu voi aduna astfel cuvinte mărunte pentru un bilet de tren care să mă ducă spre tine
nu îți voi putea spune
bună dimineața
bună ziua
bună seara
noapte bună
adunând pașii călătorilor printre cuvinte
tot ce pot spune este că
da
uneori mi-e teamă și frig
uneori tac îndelung
dacă privesc în această oglindă ovală
văd că
nu e nimeni aici
scriu încă un poem despre tine
niciodată nu am fost mai singură decât acum
mai aproape de moartea cuvintelor mele
și a mea
mușc îndelung din pământul acesta
văd oameni iubindu-mă inutil
văd distanțele noastre născându-se iar și iar
vaste teritorii colorându-ți absența
văd mâna mea albă
pumnul meu strâns
atât de mic atât de mic
nu va putea el să treacă prin spărtura acestei depărtări
prin neputința de acum
nu va putea el să lovească renunțarea
1000 de ani aș muri în fiecare zi pentru tine
dar tu nu ești aici
nu vezi că prin apriga lumii tristețe iluzoriu trec umbre desenându-mi absența
câte siberii am desenat pentru tine
tu taci sau îmi spui că oamenii mă iubesc întotdeauna
da
toți mă iubesc
până și câinii
parcă îi simt urinând pe inima mea
fiecare zi
da fiecare zi
îți va aduce o lumină
au să te întrebe cu toții
ce e cu tine
ce se întâmplă
și
nimeni nu va ști
că lumina aceea amară din colțul gurii tale
poartă numele meu