lebedele știu dintotdeauna aceasta
nu nu există poduri peste care se poate sări
plouă de parcă arborii mari ar sorbi
concomitent
supă de soare
plouă
și aștept să văd cui
îi va spăla curcubeul rădăcinile

unuia îi rămâne unghia unei păsări în gât
unghia unui înger
sau poate chiar unghia unui zeu
mugește a vită pe care noaptea
a prins-o din urmă pe drum
a prins-o de corn
de gât mai apoi
înscorburându-i sufletul

dincolo de fierul forjat miroase a oameni
- mâncătorii de ouă cu glas de reptilă -
desigur între noi Natura a interpus
din necesitate
bălți spontane
și spațiul dintre cuvinte

și toate acestea pentru simplul motiv că
nu m-ar crede nimeni dacă aș striga: Podul!
e rădăcina cântecului săvârșit în muți

plouă

flămânzii n-au în ei aer destul
flautul evaporării așteaptă