Aceste idei s-au desfășurat istoric pe plaja din Agigea,
„La trei bacili”, cum îi mai spune profa mea,
unde acum vreo zece ani am constatat eroarea neokantienilor mimetici și m-am subordonat, în parte, civilizației locului ascuns și umed, eu fiind de natură și de nume solare, având în sine
porunca precisă a vieții. obișnuiesc să fac plaje pe stâncile digului,
unele dintre ele rămânând până astăzi numai ale mele.
deasupra lor arăt (și e firesc să fie astfel), mi-a spus o învățăcică
în ecologie umană, ca un rar exemplar de capra hircus ibex, rătăcit
prin zonă, exersând vederea înspre Eforie pentru a-și demonstra
că există cazuri când coarnele niciodată nu cad...
prefer acele stânci, oarecum îndepărtate de aspirația comună
a confortului corespondent nisipului fin,
bun doar pentru metafore frivole și pentru picioare plăpânde.
în plus, mai e o problemă pe care aș situa-o la limita dintre
moral și biologic. ei, cum să nu existe o asemenea limită?!
bineînțeles că o știți, dar nu i s-a spus niciodată așa:
în preajma dezgolitelor femei, în genere,
pe acolo fiind cele mai multe studente, conforme cu potențialul pedagogic al locului, mi se modifică, în sens ascendent,
capacitatea de percepție a lumii, implicit a contemporaneității.
ar trebui, în consecință, să mă tot scuz fiecăreia în parte,
iar mie nu mi-au plăcut niciodată politețurile care sunt supuse
unui reflex social de natură mecanică.
de asta prefer să-mi luminez trupul mai de sus, de pe stâncile vii,
nu de pe nisip. oricum, pentru echilibrul ecologic
și chiar pentru mediu este exact același lucru,
numai că văd altfel condiția morală a iubirii
ca sursă a cunoașterii lumii...