nenumește-mă altarului pe care-l vezi surpând
cu tălpile de azbest și ochii goi și seci
prin foc, precum o jertfă, degeaba te mai treci
ți-e somnul fără tihnă și râsul prea plăpând

domesticite umbre ne bântuie prin trup
lăsând o dâră moale ca de migdală-amară
în noi, în fiecare, se ascundea o fiară
eu - șarpe alb de ceață, tu - zeu cu ochi de lup

oh Doamne! primăvara se prăbușește-n muguri
precum o capră neagră cu ochii-nlăcrimați
alăturea de care noi doi îngenuncheați
luăm umbrele trecute și le-aruncăm pe ruguri