Își încrucișă în trepte degetele
Fragmentând acel vis despicat de ploi
Mama natură
Îl primi fără jertfă...

Se opinti oleacă
Sub cer ca sub o sutană
Si numără dinții
De floarea-soarelui
A ceea ce-și închipui că trebuie să
Fie

Nu fusese de ajuns.

Căzu în vâltoare
Era deja prea târziu

Era alt pseudo-efect de

îmbătrânire
indusă

Mă strigau pietrele...
Iov, Iov...
Hlizindu-se la mine
Ca la ciuperci otrăvitoare

Dar nu le-am auzit
Sau nu am vrut

Să știe ca sunt eu.