ai putea încercui dar uiți instantaneu
ziua când rădăcinile și-au început descolăcirea
odată obiectele constituiau un soi de obstacol
în calea alunecării dar cu timpul au devenit permeabile

credem ca s-au uitat regulile ceremonialului existențial
dar e foarte probabil ca ele sa nu fi fost inventate vreodată
un teatru absurd se desfășoară ritmic pe o scenă imensă și sferică
în care detașarea e doza zilnică de morfină

de teama încarnării sentimentele nu se mai îmbulzesc spre inimă
totul a început cu un simplu refuz și va sfârși prin neputință
rareori mâinile își stăpânesc tremurul și marchează linia despărțitoare
singura strădanie e să rămâi un pasager cuminte

transfuzia care te ține în viață nu e decât un drog
împărțit în secunde convulsive
arterele se contractă spasmodic sângele țâșnește în obraji
fețe cunoscute se disociază în chipuri străine

voci de copii încă ciupesc din auz
absența lacrimilor încinge și sufocă
de parcă ai fi trecut prin gură un pepene întreg
dintre dinții încleștați evantaiul de cuvinte se sparge în gesturi de surdomut

înainte iubirea acum resemnarea apare într-o formulă nedemonstrabilă
și continui să te identifici cu imaginea virtuală
proiectată în peisajul străin care te înconjoară
aerul vâscos apasă tot mai greu