A fost seară, mai ții minte?
Îmi sângerau ochii de lumina lunii,
de durerea lumii.
Sclipeau în întuneric
ca o făclie târzie,
pâlpâindă,
mai mult moartă decât vie,
pulsândă,
plăpândă în agonie,
în agonia ultimului suflu.
Priveam spre dimineață,
așa,
aproape viu
și trăiam sentimentul acela
pustiu,
de nu mai e,
de viață prelinsă,
învinsă.
M-aș fi agățat de orice clipă,
de orice culoare,
de orice fulg din aripă,
de orice boare de vânt,
de orice cuvânt,
dar se făcuse seară,
mai ții minte?
Cuvântul,
zborul,
vântul,
eu,
eram pe moarte,
într-un prezent înserat,
departe-departe.
Am mai privit în sus
o singură dată
și în jos veșnic de atunci,
mi-am lăsat lumina să se stingă,
calm,
împăcat în stins murmurat,
de făclie,
de candelă rece,
de timpul ce sigur și fără mine
va trece.
Mă îmbrăcasem în cernite veșminte,
se înnoptase,
mai ții minte?

Pan
06.09.2002