Erai acolo
stateai nemișcată , impietrită
ca o secventă de piatră modelată
și râdeai

ți-am sărutat
buzele și lacrimile tale dulci
și m-am lăsat inecat in brațele tale și
in ochii tăi

apoi am plecat
gonit de sufletul meu găurit dar am știut
ce ascunzi departe și adânc in tine
fără sa știi

și ai rămas
in fața ferestrei cu lumini orbitoare
și forme nedeslușite ce veneau
din tine

așa incât marmura
din care erai făcută s-a pierdut in pielea ta
de copil ce miroase a flori
și plânge fără să știe.