Mi-e somn.
Durerea frunții mi-o scufund în nisipuri mișcătoare.
In mijlocul lor se află liniștea
Odihna.
Submarine vesele plonjează printre storuri.
Trag de mine, mă întorc pe dos
Pe cealaltă față a existenței
Una în care cuvintele dansează fără nici o noimă
Prin fața ochilor înmărmuriți.
Adică străpungând FAÞA ochilor înmărmuriți,
Găurindu-mi obrajii asceți
Ucigându-mi simțurile
Rupând crâmpeie din creier.
Ca un pește piranha mă macină somnul
Somnul tuturor sentimentelor
Al tuturor regretelor mincinoase
Al tuturor vorbelor ce au plonjat dezbrăcate în vânt.
Nudurile grețoase ale secundelor trecute
Se strâng și pozează-n albumele altora.
Eu acum sunt fără brațe.
Eu sunt acum fără minte.
Și joc șotronul nebuniei surde.

Eu sunt dimineți împădurite de vise
Eu sunt miros de zumzăitoare hexagoane
Eu sunt adeptul lucrurilor simple.

Și cel mai simplu lucru din lume e tăcerea
Cu care se încheie poezia.
În urma ei rămâne o apă întinsă
Și mată ca un suflet în care nu plouă niciodată.

Și mă întreb: dac-aș muri
AÈ™ intra-n vis sau m-aÈ™ trezi?