Visez.
Se stinge lumina, se aprinde.
Dar eu visez in continuare.
Trec prin fata ochilor mei deschisi mii de trecatori,
mii de clipe incarcate de emotiile fiecaruia…
Uneori ma intreb, curioasa, daca si ei fac parte din visul meu.
Raspunsuri vin cu duiumul,
doar stii ca orice intrebare poate primi,
in principiu, un numar infinit de raspunsuri.
Dar ma pierd printre ele, visatoare cum sint…
Alteori sint sigura ca ei exista, ca esenta visului meu sint ei de fapt,
eu visez trecerea lor pe linga mine, prin mine,
prin viata mea cit un vis.
Trecatori carora le aud vorbele, le vad gesturile, le adulmec pasii.
Si, incet-incet, constat ca ei exista,
de mine nu mai sint asa sigura…

Cind ai venit tu visam.
Era… asa, ca o reverie…
Mereu alti trecatori,
mereu alte cuvinte rostite in fuga,
mereu alt decor.
Visul meu parea uneori realitate fiindca cei din jurul meu,
cei pe care ii numeam trecatori
desi ei se socoteau personaje principale
in acest superb spectacol nocturn,
tocmai ei mi se strecurau pe sub pleoape,
insinuind ca acolo le e locul…
Tu ai aparut pe inserate, ceva m-a atras,
purtai visele tale in spate ca pe o mantie stravezie.

Acum,
ca ai plecat,
cu visele tale cu tot,
lasindu-ma treaza in realitatea gelatinoasa,
ma intreb cu ce am gresit visind,
sau daca nu era mai bine sa ramin in lumea mea,
cu trecatorii mei si emotiile lor,
cu apasarea luminii…

Nu mai visez.
Am uitat cum se incepe,
dar vreau sa-mi reamintesc.
Astept trecatorii…