Limba de sticla vorbeste intruna
despre toate frustrarile mele:
parul insuficient de lung sa ia locul
plapumii grele
(album de familie plin de ciudatenii),
lujerii de fildes printre care nalucile se plimba
cu sau fara consimtamintul meu,
miinile care scriu ori de cite ori tremura
de nervi
(rudotel, diazepam si gata si cu poemul asta),
ochii care miros a fard, a lac de preferinta
ascunsa
si inima, nestapinit suvoi de rosu, rod,
ea, care masoara cit de stingace e apropierea de moarte.

Nimic nu se naste fara cauza. Pietrele
isca scinteia,
rugul desfata cenusa,
copilul adora mama pina cind piere,
virgina adulmeca pacatul pina la zat.
Eu spun despre mine pina la adevar.