Imi exersez durerea pe muchia unui cuțit...
și despicând mușchii îmi creez un nou orizont.
In ochi îmi plânge soarele-n asfințit
pierderea aripilor, iar venele mi s-au golit de tot.

Simt tranziția spre noua stare și aștept,
în cadența neobișnuită a picurilor negru-roșiatici,
transfigurarea inimii din piept
într-un veșnic răsărit de iubiri veșnice.

Durerea devine acum inutilă în prag de etern,
iar singura manifestare a creierului
e doar o ștearsă amintire, și mă-ndemn
să-ncerc să găsesc măcar în final, ecuația iubirii.

Obsesii lăuntrice îmi năpădesc simțurile degenerate
de matematica firii, transformându-mi Eul
într-un mecanism de calcul
al unor formule încă neinventate.