Închis de viu în mormîntul
pulsînd de viață
al acestei iluziii de primăvară,
zilnic îmbrac haina prea strîmtă
a singurătății.
Luni e joi, joi e duminică.
Așa înnebunesc zilele mele
trecînd ca trenuri bezmetice
prin gările pustii, fără nume,
ale acestui trup efemer
de țărînă.
Cine are curaj să-mi asculte
inima,
va auzi ticăitul perfid al unei
bombe cu explozie întîrziată.
Pîndită de pericolul neantizării,
viața mea netrăită
se ascunde, vînat hăituit,
în cotloanele textului.
Dar nici acolo, mai mult ca sigur,
nu e în siguranță:
o mină antipersonală poate fi
oricînd confundată cu o metaforă
revelatorie…