A trebuit să-mi brăzdez cu degetele fața
pentru a înlătura de pe ea buretele umed
al aerului.

A trebuit să-mi ascut la perfecție creioanele,
aruncându-le apoi metodic la coș
(cel de gunoi, firește),
iar apoi a trebuit din nou să încep
să mănânc hârtia cărților
ruptă de pe marginea foilor,
în timp ce citesc.

Filozofie, eroi din basme.

Și nu asta a fost totul:
m-am dus în port, m-am plimbat,
am urmărit unele valuri alese la întâmplare,
exercițiu al liberului arbitru,
m-am cutremurat la gândul
atingerii lor reci.

Am șters cu degetul praful
de pe frunzele palmierilor din casă,
le-am turnat amândurora apă
și între timp am observat luna.

Am întrerupt poezia,
alternând-o cu o singurătate
groasă ca o plapumă vișinie, obscură.

Îmi așteptam versurile tandre,
a trebuit să lupt pentru ele.

Mi le doream luminoase, sonore,
ca niște pahare mari de cristal,
umplute de apă, cu vârf,
învelite cu șervețele albastre și roz,
diafane,
ciocnite brusc, ciocnite vesel.

Îmi așteptam râsetul,
și mai mult decât atât, iubirea.

Închizând coperțile caietului peste mâna mea,
mai târziu, peste luni de zile doream să găsesc
o floare uscată, atât de obișnuită
în acest anotimp.

E trist. E iarnă. Sunt departe.

A trebuit să-mi brăzdez cu degete tăcerea,
nici n-am știut când am visat
pereții goi, pereții albi,
palmierii cenușii ca arși.

/24.01.2003/