Din dulcele canal galactofor,
mi-au mai ramas
doar puturi gaunoase,
ce imi vestesc cu vesnic zor
venirea mortii veninoase.

Si albele noiane instelate
nu stiu ca intr-un ceas
genunile au sa-mi doboare
genunchii langa ghizdurile late
ce gazduiesc nemilostiva floare.


Sunt luni, acum, de cand nu pot
sa-mi stapanesc durerea din pilor...
am cearcane ce dorm ca umbrele pe case,
si scrisul l-am lasat de tot:
scenariile ma dor ca tot atatea coase.

Au memorat pasirea ta duioasa,
cu ceasca de cafea facuta-n zori,
venind tiptil sa tai din departare
pe vremea cand, la masa joasa,
munceam orbit de-nversunare.


Sunt ani, acum, de cand astept,
in frigul acelor de ceas,
sa vii cu pasul tau abia atins usor...
si cremenea-mi tocita in piept
s-ar risipi cu ceasca de cafea din zori!