O pasare mica,
neagra pe cerul târziu,
se-avânta cu strigat de jale, pustiu.

Ar vrea, de sus, sa soarba
sufletul pamântului
si-ar vrea sa vada
cum soarele spinteca norii
în zori.

E greu
-spuse, cu ochii închisi-
sa zbori spre lumina;
de câte ori, în întuneric,
de stânci m-am lovit...

Iar soarele-ncremeni în asfintit...

Dar apa si vântul,
cerul, stelele si pamântul
Acasa, mereu, au dus
Mici stoluri de pasari,
din zori în apus.