plouă cu crâmpeie de adevăr, facut ferfeniță
de unghiile naive ale păstoreselor
cu chip de silfide.
mă-nconjură, fără să-și dea silința,
un lapte spumos, cu vălătuci de cretă
pe la tâmple și cu uimiri hoinare
între ochi.
nu-l văd, nu ne cunoaștem îndeaproape
decât de căteva milenii,
iar scrumul în care ne-am scăldat împreună
a fost de mult absorbit
de pielea ultimei zile.
mi-e vreme de ducă, si-ntre plămădirea
ultimei nopți și acordarea șansei, nu-i decât o coardă...
cocoțați pe ea, doi dumnezei cu mana-ntinsă
la cerșit umbrele-n spinări,
unul din carne, celalalt cu aripi,
unul de colb, și-altul de ceară,
unul e-adam... și cealalta sunt eu...,

prea grei cu infinitu-n suflet,
am rupt o coarda și pășim de-acum, mereu, în gol.


3 /iunie/2003