Păsările acestea
ce-și părăsesc cuiburile moi de nisip
încearcă să-mi spună ceva,
se rotesc deasupră-mi țipând
înainte de a pleca.

Poate mă-ndeamnă să le urmez
spre stele mai calde,
eu dau din umeri, dar degeaba,
neștiind să zbor ca ele,
nu reușesc la stele să mă ridic.

Dar se-ntorc și iar țipă
timp de alte trei anotimpuri,
parcă (se) izbesc silabe metalice
de-a cerului indiferență de sticlă.
Sigur încearcă să-mi spună ceva!

Și când frigul mă pătrunde
cu lilieci de gheață (până la oase),
mă întind în cuib moale de nea
și strig la steaua coborând asupră-mi
s-aștepte că mă ridic eu până la ea.