Nimic...Nimic neobișnuit,
Afară e frig și ninge cu greu,
Pe fereastra abia aburită privesc fară țintă,
Totul e alb, totul e parcă atât de greu.
Și ninge și ninge necontenit,
Totul e alb, nimic neobișnuit.
Fereastra atunci aburită
Acum devine înghețată și parcă e din ce în ce mai mică.
Frigul ce oasele parcă le rupe,
Pătrunde tiptil în casă.
Privesc fără țintă,
Acest imens deșert decolorat,
Copacii cu sufletele-nghețate,
Privesc ca niște fantome
La lumea ce parcă se mișcă cu greu
Și ninge afară, ninge atât de greu.
Cerul și el decolorat,
De clorul zăpezii acide,
Ce îngheață tot ce atinge.
Nasul lipit de fereastră îngheață și el.
Lentila ferestrei redă atmosfera de afară.
Ninge și nu se mai oprește parcă,
Ochii văd, dar mintea visează.
Visează o lume în care zăpada nu e atât de toxică,
O lume plină de culoare,
O lume albă și fertilă,
Nu o lume sterilă.
Se face seară,
Ninisoarea se oprește,
Și peste deșertul decolorat se așterne tăcerea,
Tăcerea ce sperie visul din minte,
Care se trezește.
Ochii văd tăcerea deșertului decolorat.
Înăuntru e cald,
Dar încet, încet pătrunde tăcerea și frigul.
Pereții calzi ai casei,
Devin reci și muți.
Doar patul pare a fi ultimul refugiu al minții,
Ce vrea să viseze.
Și patul și el e rece,
Ochii ce văd adorm obosiți,
Și mintea visează, visează necontenit.