Aud cum plouă,
afară se așterne o apă
peate cae nu se trece.
O ploaie de vară
conștientizează in mine
faptul că cunt
aproape un suflet.
Înrobit de vreme
trag necontenit jugul Destinului.
Cine a zis că nu exista destin
greșeste.
Pleoapele muncesc zadarnic,
prin ploaie nu poțiprivi prea departe.
Zac strivit sub osarta humii,
mă odihnesc lângă o piatră de hotar
și mă-ngrozesc:
sunt zile ca frunze împrăștiate-n vânt!
Mă gândesc și zac,
zac și mă gândesc
cum să-mi sugrum dușmanul.
Peste mine apasă tăiușul aspru a-l durerii
și conștientizez faptul că
urcușul până în pragul unui zeu
e greu.
Încă n-am înțeles îndemnul strîbun:
să bei ușor, din apă, numai cerul!
După ce voi muri voi spune așa:
mai vreau să mor odata.
(doar ca să fac in ciudă viații)