Și-odată a început să ningă alb
și-nverșunat cu semne de tăcere
peste pasul din urmă,
aducând cerul până aproape de pământ
și invers, în copaci plini și sensibili
Ochiul nu se mai satură bucurându-se în gânduri
frumoase de tine, de gura mâinilor tale
parcă necuvântătoare,
împlinind drumul până departe și încă mai încolo,
înapoi.
Timpul, căzut pradă visului, s-a oprit buimac
în clipele tainice ale dorinței de Tot
și totuși Nimic.
Lauda un-doirii se curmă în glasul realului efectiv
plin de limite: niciodată, niciodată
lumea nu o să se încapă...
Atât pentru astăzi,
luna este departe
iar îngerul florii din fereastră
mi-a strigat noaptea în sunete ascuțite
de întuneric...