Ca acea dimineață
N-a fost alta de la începutul lumii:

Stateam pe-aceeasi frunză de nesomn
Sub același ochi deschis, imens
Eu te urmăream fugind înspre soare,
Tu imi aruncai în urmă un zâmbet dens

Le puneam lucrurilor nume-
Acesta, îți spuneam, se va numi sân
Iar aceasta se va numi pleoapă,
Aici întreg va trebui să-ncapă
Un Univers pe care-l îngân
Iar acesta, oh, acesta
Se va numi cu nume de sete
Cu rasuflare alergându-ți prin plete,
Se va numi, deci, sarut.

Mă priveai ca dintr-un basm frumos
Și mi-am adus aminte să-l șuier pe Galben-de-soare
Să plecăm spre tărâmul unde nu se moare
Și unde vom fi fericiți până când...
Până când.