Imagine fixă în vise ce ard
Și mistuie stele de gheață,
Tăcut se tânguie-n noapte un bard
Plângându-i cenușa măreață.

Și simte-o strânsoare ce-l prinde, nu-l lasă,
Iar aerul pare subțire și rar,
O patimă crudă îl vede și-i pasă
Deodată, de drumu-i amar.

Și vine, și-l duce, și-l ține, și-l leagă,
Și-l face să uite de el,
Și pleacă, și-l lasă, și-i dă o desagă
Cu umbra-i plăpândă de zel.

Nu știe ce poate, ce este, ce vrea,
De ce nu-l mai lasă în pace,
Și speră din suflet să știe să dea
De urma lui "Nu poți" ce tace.