Toate tăcerile
încep să aibă-același miros,
tot întunericul
capătă aceeași umbră.

Zâmbetele de copil
aleargă prin livada atinsă de irisul sfânt
pulverizandu-se dincolo de prăbușirea
din adânc în deasupra.

Pașii tăi n-au răsunat de mult
în umbra ochiului
ce moare gol...
Și tot mai iubesc
bănuita atingere ce se stinge
străină
de doruri.

Pleoapa grea
nu știe ce rânjet are necredința;
și-atunci,
de ce adulmec gust de cenușă
în suflet?!