Motto:
„Pe pământ tot ceea ce există
are nevoie din când în când să plângă.” Nichita Stănescu


Probabil Ursitoarele s-au lăsat impresionate
de chipul său blond, angelic,
sau de plânsul său, neistovit,
prelungit și în somn,
și au dorit să-l vindece de lacrimi pentru totdeauna
căci i-au urat, pe rând, de bine.

„Să nu mai plângă niciodată”
a spus prima dintre ursitoare
„și fiecare lacrimă a sa să se prefacă în poezie,
să scrie, când îi vine a plânge,
să scrie, da, să scrie!”

„Tot ceea ce atinge să se prefacă în cuvânt”
a spus și a doua ursitoare,
mânată, desigur, doar de intenții bune.
De atunci orice cuvânt, orice loc,
orice sentiment, el l-a transformat în vers.
Până și tăcerea părea la el poezie.

„Îi doresc să viseze mereu”
mai rosti ultima ursitoare
și plecară…
Iar el a rămas să plutească prin lume
pe aripi de vis, recitând...
Toți îl lăudau pentru frumusețea viselor,
pentru originalitatea și ușurința compozițiilor.
Toți îl invidiau.
Doar el era nefericit,
pentru că dorea, din când în când,
să fie un om obișnuit,
nu poetul de geniu
care visa la fericire
în zadar.
Dar nu reușea niciodată să
atingă condiția de simplu om.
Visa doar. Visa!
Și-și blestema blestemul de a transforma
tot ceea ce atingea în poezie.

„Ați văzut undeva poet fericit?
Greșit!”
a scris pe un ultim petec de hârtie
înainte de a se împușca.

„Așa i-a fost ursita”
a mai spus cineva.